Ziua de marţi. Continuarea mărturisirilor de luni :))

Tot colegul de ieri, tot prin telefon: "Ghici ce am păţit azi???" Are un stil... :))) Pisica lui s-a luat la bătaie cu o alta atât de rău, încât treaba s-a lăsat cu răni naşpa. În timp ce se întorcea de la doctor cu pisica rănită, colegul a fost muşcat pe stradă de un câine :))) Zice: "Îţi dai  seama, ce chestie, mă întorc cu pisica de la doctor şi mă muşcă un câine! Na, acuma umblu prin spitale, vaccin antitetanos, antirabic..." :))) Ei bine, eu mă gândeam că dacă m-ar muşca un câine şi m-aş afla în pericolul de a turba, ar fi util să îmi fac o listă cu cei care m-au rănit vreodată, într-un fel sau altul - cu ordinea exactă în care mi-aş dori să muşc aceşti oameni, după ce voi turba. Am câteva persoane în gând, acum... :) Ok, glumesc! Iubesc pe toată lumea :)

Mărturisirile zilei de luni. Ce m-a frapat şi ce nu :))

O prietenă, la modul spontan, la un cappuccino, despre tipul cu care se întâlneşte de vreo două luni: "Tu ştii ce bun e X la pat?! Simt de fiecare dată că mă urc pe pereţi!" Hmm. No comment... Un coleg, noaptea pe la unu, prin telefon: "Ştii ce am făcut? Ceva ce n-am mai făcut de vreo 10 ani!" "Ceee ai făcut???" Mega îngrijorată, crezusem că i se întâmplase ceva nasol... "Am făcut baloane din guma de mestecat cu care am plecat de la tine!" Da!!! Pe el nu am de ce să fiu invidioasă, eu fac mereu baloane din guma de mestecat, ba chiar şi din apă cu săpun :)

Bunica se afla mereu în bucătăria de vară şi gătea

Îmi este dor de bunica. Îmi aduc aminte că atunci când veneam acasă de la grădiniţă, ea se afla mereu în bucătăria de vară şi gătea. Mirosea mereu frumos în această bucătărie de vară: a mâncare proaspătă şi gustoasă. Era un loc micuţ, simplu, cu mobilă veche vopsită în verde şi crem. Deasupra mesei se afla un radio mic de tot, pe care îl mai avem şi acum pe undeva. Bunica asculta mereu acelaşi post unguresc şi acompaniată de vocile şi de muzica de acolo făcea de mâncare pentru nepoţii care veneau de la grădiniţă şi şcoală, şi pentru copiii ei care se întorceau ceva mai târziu de la lucru. Duminicile luam masa sub nucul imens din faţa bucătăriei, un loc răcoros care nu mai există, întrucât nucul s-a uscat, iar tata l-a tăiat. Bucătăria nu mai există nici ea, a fost desfiinţată şi este doar un loc de depozitare acum. S-a golit complet de viaţă şi nu mai aduce deloc cu ceea ce a fost. Nu mai există nici cuptorul din perete - l-a desfiinţat tata într-un moment în care nu mai locuiam acasă şi nu am putut protesta. (Eu mi-aş fi dorit să îl mai avem.) Şi cel mai important, nu mai este bunica :( Vineri, în drum spre casă am vrut iarăşi să opresc acasă la ea... parcă nu îmi dau seama că nu mai este. :(

Şi aş mai vrea să spun foarte multe. Dar nu pot... :(

Probabil că multă lume care îmi citeşte blogul spune: doamne, cât de sinceră este fata asta, cât de multe dezvăluie, este nebună. Greşit. Foarte multe lucruri mai sunt ascunse. Blogul acesta este pentru mine - alături de multe altele - un loc în care mă pot descărca... Şi chiar fac asta. Totuşi, aş mai vrea să spun foarte multe. Dar nu pot. Aş vrea să pot spune tot ceea ce simt. Aş vrea să pot scrie despre tot ceea ce a fost în trecut şi mă mai macină. Despre eşecuri. Despre foşti iubiţi. Despre sexualitate. Despre frică, despre temeri. Despre ceea ce m-a otrăvit. Despre ceea ce îmi doresc şi abia dacă am reuşit să îmi creionez chiar şi în gând. Însă mă autocenzurez. Destul de mult. Poate greşesc.

I-aş fi vrut mai mari, dar sunt suficient de expresivi

Leapşă de la Evergreen, invitaţie lansată şi direct, printr-un comentariu pe blogul meu. Răspund cu plăcere provocării! Am stat o vreme şi m-am gândit cam care parte a corpului meu ar putea fi cea pe care o consider eu cea mai cea, sau "fenomenală", aşa cum s-a exprimat Evergreen. Ei bine, cred că cel mai mult îmi plac ochii mei - pe care deşi i-aş fi dorit mult mai mari, cred că sunt suficient de expresivi, totuşi :) Aşadar pun aici nişte fotografii pe care le-am mai făcut publice acum ceva vreme, dar nu cred că-i bai :) Şi trebuie să spun că acum, când am ales pozele pentru postarea asta, a fost prima ocazie în care m-am privit şi eu adânc în ochi - şi trebuie să mai spun că am văzut lucruri pe care nu le mai văzusem până acum (şi aici nu mă refer la riduri, fire răzleţe de sprânceană sau fard întins, rimel adunat). Ochii mei sunt pur şi simplu oglinda sufletului meu, oricât de aiurea ar suna asta :) Evergreen a cerut să adăugăm nişte versuri fotografiilor alese. Versurile mele sună aşa: "(...) Îmi place roşul / Roşul sângelui tău şi-al meu / Vreau să-ţi gust sângele / Gustă-l şi tu pe al meu" (autor necunoscut). Trebuia să fie o poezie dedicată "colegelor" din blogosferă. Cum n-am găsit aşa ceva, am ales nişte versuri care mă reprezintă. (Nu citesc poezii în limba română, în maghiară n-am vrut să pun, să traduc iarăşi n-am vrut... altceva pe moment nu am găsit.) Dau leapşa mai departe tuturor fetelor din blogrollul meu - şi nu numai :) Later edit: Mi-am adus aminte că îmi plac nişte versuri de la - surprinzător - Bryan Adams.
"To really love a woman
To understand her - you gotta know it deep inside
Hear every thought - see every dream
And give her wings - when she wants to fly
Then when you find yourself lyin' helpless in her arms
You know you really love a woman
To really love a woman
Let her hold you -
Til you know how she needs to be touched
You've gotta breathe her - really taste her
Til you can feel her in your blood
And when you can see your unborn children in her eyes
You know you really love a woman"

Incredibil... Săptămâna cu aproape 5 ore de sport!

Aşa ceva n-am mai făcut! După cele 2 ore de patinaj de ieri seară, astăzi un amic m-a chinuit - în calitate de antrenor personal al meu de-acum :))) - alte 2 ore pe aparatul său Gyrotonic. A fost atât de plăcut încât m-am dus apoi la sală şi am mai muncit pe acolo cam 30 de minute, iar după m-am vârât în saună 20 de minute. În total cam cât ar fi... aproape 5 ore de sport săptămâna aceasta??? :))) Uau. De fapt, în 2 zile, iar săptămâna nu s-a terminat! :)))

Răspunsul la întrebare a fost: ai palme foarte calde

Am avut o experienţă ciudată şi plăcută astăzi. La rugămintea unui coleg foarte drag m-am apucat să îi masez spatele şi gâtul înţepenite de statul pe scaun. În încercarea de a-mi da seama unde exact îl doare, pusesem mâna în zona dureroasă şi brusc mi-a venit ideea să încerc să îi transmit nişte energie pozitivă de la mine. Trebuia să fie doar o glumă, dar după ce îmi aşezasem mâinile în locul cu pricina, iar după un timp am întrebat, tot în glumă: noa, simţi ceva? - aşteptându-mă, normal, ca tipul să zică: nu, nimic, mai bine apasă-mă în continuare - răspunsul a fost: ai palmele foarte-foarte calde. Da, este chiar senzaţia pe care ţi-o dă transferul de energie, iar colegul îmi spusese asta fără să se priceapă la chestiile astea cu energiile, ceea ce mă face să cred că reuşisem într-o oarecare măsură să îi transmit ceva. Nu îmi fac iluzii cum că i-ar fi trecut durerea de la asta, problema cu spatele fiind oricum mult mai gravă decât ce s-ar putea rezolva cu o şedinţă sau două de masaj profesional chiar, darămite cu o atingere... totuşi din moment ce n-a protestat deloc împotriva atingerii mele prelungite, de câteva minute bune, mă gândesc că era ceva plăcut, totuşi. Mie îmi este clar că atingerea oricui are puteri vindecătoare - e vorba de un banal şi totuşi atât de complex transfer de energie. Aşa cum copilului căruia mama îi pupă buba simte că durerea i-a fost luată cu mâna, aşa cum şi noi ne atingem la modul inconştient acolo unde ne doare ceva, aşa poţi să alini cât de cât durerea cuiva cu o simplă atingere. Pui mâna în zona cu pricina şi te gândeşti că vrei să faci un bine omului - e atât de simplu. Şi vei simţi chiar şi tu cum palmele îţi devin tot mai calde. Spuneţi-mi că sunt nebună, dar asta am simţit, şi am pus apoi palmele şi pe genunchii nenorociţi la patinaj ai unei colege, care mi-a spus de asemenea că într-adevăr am mâinile foarte-foarte calde. Iar ea se pricepe la asta şi crede în asta. :) Sunt aşa happy! Asta o ştiam deja de la un amic bioenergoterapeut: dacă dai din energia ta pozitivă altora, nu te sărăceşti cu nimic, nu îţi lipseşte nimic, nu oboseşti, nu te secătuieşte chestia asta - dimpotrivă, primeşti înapoi înzecit. :)

Desculţă la patinoar. Foarte super, după 20 de ani!

În copilăria fragedă eram o mare patinatoare! Din câte îmi amintesc, am patinat pe gheaţă pentru ultima oară acum exact douăzeci de ani, în 1989, la revoluţie. Se întâmpla pe balta din apropierea satului - şi se întâmpla zilnic sau aproape zilnic... :) Posibil să mai fi patinat totuşi câţiva ani - vrei doi-trei - şi apoi, nu ştiu sigur, oricum, de la o vreme balta n-a mai îngheţat iar patinele mi-au rămas mici... :( Azi am fost la patinoar împreună cu colegii - a fost absolut fabulos! Muream de curioasă dacă voi reuşi să mă mai menţin pe picioare... Speram să fie ca mersul pe bicicletă - care cică nu se uită niciodată. Ei bine, da, am reuşit să îmi menţin echilibrul - la asta sunt bună oricum - totuşi nu îmi mai aduceam aminte de nicio figură, nu îmi mai reuşea nimic... din păcate. Cred totuşi că după un pic de antrenament ar merge treaba mai bine! A fost foarte super, nici n-am simţit cum au trecut cele aproape două ore petrecute acolo, şi da, mi-am adus aminte că patinajul a fost o mare dragoste a mea, poate - sau sigur - singurul sport pe care mi-a plăcut să îl fac vreodată :) Trebuie să recunosc că am tras trei trânte, totuşi, dar asta mai ales din cauză că noi am fost acolo după ora de închidere, iar gheaţa era toată plină de gropi şi şanţuri, deja. A fost minunat, abia aştept să mai merg! Dacă o să mai am ocazia aşa, în privat, că la lume buluc nu vreau să mă duc... :))) Şi îmi doresc nişte patine old-fashioned, aşa cum am avut în copilărie - cu şireturi şi cu canal... :)))

Colecţionez amenzi: săpt. trecută 1, luni 1, azi 1:)

Mi-a plăcut întotdeauna să conduc! Până să mă apuc de şcoala de şoferi nu am mai făcut asta niciodată. Momentul în care am pornit pentru prima oară o maşină şi am mişcat-o din loc a fost unul deosebit. Îmi amintesc foarte bine cum primul traseu a fost: Stadionul Dan Păltinişanu-Liviu Rebreanu-Piaţa Aurora. Iar a doua zi instructorul m-a dus chiar până la Vinga!!! Şi m-a lăsat deja să merg cu 90 de km/oră! A fost de vis - chiar dacă aveam la dispoziţie doar o Dacie :) Ador şi acum să conduc, şi mi-a plăcut să conduc chiar şi Dacia, Tico, Matiz şi un Golf I vechi de zeci de ani :) Acu' am un Golf III din 1998 şi colecţionez amenzi :) Săptămâna trecută una, luni una, azi una :))) Nu ştiu ce se întâmplă :)))

Nu-mi place să fiu nervoasă, tensionată, certăreaţă

S-a acumulat în mine atâta oboseală, încât astăzi am răbufnit. M-am trezit la 6 şi după ce am întâmpinat "n" probleme tehnice la lucru, pe la prânz eram deja atât de nervoasă că m-am luat urât de cei de la tehnic. Mi-a părut rău apoi, oricum nu am rezolvat nimic, nici după ce am fost rugaţi de către şef să continuăm cearta în faţa lui, în biroul lui :))) - că poate aşa se vor rezolva odată şi odată problemele astea tehnice. Rateurile date de calculator mă scot din minţi - nu suport să moară, să se blocheze, să nu ştiu ce... Când văd "error"... pfoaaaaa. Îmi ies instant din minţi. Iar mai târziu am fost absolut supărată pe mine însămi, întrucât faţa asta colerică a mea este ceea ce urăsc mai mult la mine - nu îmi place când sunt nervoasă, tensionată, certăreaţă! Uneori însă... pur şi simplu nu îmi mai iese. :( Şi nu-mi place deloc asta... Clar asta se întâmplă numai atunci când sunt prea obosită ca să reuşesc mai gândesc pozitiv :)