Fotbal III. Absolut memorabil: clasicul Poli-Dinamo

S-a întâmplat în 2004. A plouat. Evident. Mult. Ca la aproape orice meci împotriva câinilor, sau, de fapt, ca la orice mare derby care a avut loc în vremea aceea pe Dan Păltinişanu. De fapt, a plouat deja înainte să fi început meciul, astfel că atunci când jucătorii au ieşit pe teren, noi eram deja toţi uzi leoarcă. Unii şi-au mai făcut rost de câte o haină sau bluză în plus de pe la vestiarul fotbaliştilor. Eu aveam pe mine o geacă bună, dar care a cedat la un moment dat. Există o expresie care zice aşa "aveam până şi chiloţii uzi". Ei bine, după acel meci a fost literalmente aşa. Şi de la un moment dat îmi era foarte, foarte frig. La un moment dat am încetat să mai fac poze, nu am vrut să sacrific aparatul, era varză. Telefonul mobil mi l-am distrus oricum... Drama începuse însă abia după meci, întrucât nu prinsesem vreun taxi (de unde naiba taxi, toate taxiurile au fost oprite imediat de puhoiul de oameni care ieşise după meci de pe stadion). Autobuzele erau toate pline de oameni, se circula chiar şi pe trepte. Pe vremea aceea locuiam în Circumvalaţiunii, pe strada Stelelor, şi neavând de ales, am pornit-o pe jos spre casă. Am ajuns în vreo oră, cred... cam aşa... nu mai ţin minte. Eram îngheţată. Pe drum nu prea mai plouase, decât puţin. Acasă m-am băgat într-o vană plină cu apă caldă şi spumă. Trebuia să-mi fi jurat că nu mai calc pe stadion, dar nu a fost aşa. Nici vorbă să-mi fi trecut prin minte aşa ceva. Trist era doar că luasem bătaie de la Dinamo, una chiar urâtă...

Leapşa nr. 2. Îmi place la interogatoriu, I guess...

1. Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta? Să dorm. Să beau cafea. Să scriu.
2. Daca ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine? Ce fac şi acum, cred. Şi nu mi-ar mai fi teamă de nimic.
3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum? Categoric. Doar că aş călători foarte mult.
4. Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară? Nu vreau să apar în vreun ziar, vreodată.
5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară? Asta mi-am dorit întotdeauna să o pot vedea... înmormântarea mea... e o chestie care mă interesează foarte mult... Şi apropo... vreau să fiu înhumată, nu îngropată... Şi să mi se doneze organele.
6. Dar pe piatra ta funerară, ce vrei să scrie despre tine? Habar n-am.
7. Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? Doctoriţă, învăţătoare... clasic.
8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi? Mă gândesc în mod clar la ceva, dar nu pot dezvălui.
9. Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine? Jeez... nu pot să mă gândesc la asta, acum.
10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care trei întrebări ţi le-ai adresa? Erai chiar aşa nebună că deşi întrebările din leapşa asta nu aveau diacritice, te-ai apucat tu să schimbi literele? Serios acum, nu am nicio întrebare... pentru sine. :)

Leapşă interesantă. Întrebări despre te miri ce...

1. La ce e bună arta? Ca să te încânte, I guess. Am auzit deseori chiar artiştii spunând că este o prostie să spui că nu te pricepi la pictură, să zicem. Nu trebuie să te pricepi. Ideea e să îţi placă. Şi să îţi spună ceva, chiar dacă nu ceea ce a vrut, poate, artistul să exprime. Asta privind "consumatorii" de artă. Pentru cei care fac artă, arta e ceva absolut vital. Ei trebuie să exprime ceva din interior prin mijloacele prin care simt că pot face asta cel mai bine. Aşa cum spune un amic artist, oricum important este să nu fii sclavul tehnicii, ci al ideii :)
2. Când ai murit ultima dată? Astăzi. Ieri. Alaltăieri. De câteva luni, aproape în fiecare zi. Ori de câte ori sunt profund dezamăgită de cineva. Se întâmplă des, din păcate.
3. Crezi că ai o soartă de invidiat? Aş zice că da. Şi ar fi aiurea să mă plâng. Întotdeauna există alţii care o duc mai rău ca noi. Nu cred că avem dreptul să ne plângem atât de mult.
4. Ce urăşti cel mai mult? Minciuna, neseriozitatea, lipsa de caracter...
5. Ce te deosebeşte de ceilalţi? Nu ştiu... Multe... Capacitatea imensă de a oferi, cred.
6. Unde sunt visele din copilărie? Nici nu mai ştiu ce vroiam să devin când oi fi mare. Cred că doctoriţă, învăţătoare...
7. De ce te mai trezeşti dimineaţa? Am multe de făcut în fiecare zi. Sunt multe persoane dragi pe care vreau să îi privesc în ochi în fiecare zi. Multe persoane cărora vreau să le aud vocea în fiecare zi.
8. Fericirea pe care mi-o visez? Poate va rămâne chiar un vis...
9. Calitatea pe care aş fi vrut-o de la naştere? Să nu mai bag în seamă pe toată lumea şi să nu mă doară ceea ce spun unii pe a căror părere nu ar trebui să dau doi bani. Să nu am aşa mare încredere în oameni. Să nu fiu atât de sinceră, pentru că deseori îmi fac numai rău, singură. Să nu mai vorbesc atât de mult. Să nu dezvălui aşa multe lucruri despre mine. Să ştiu să mă ţin departe de toţi cei care mă vor face doar să sufăr. Citez un prieten: "să nu am atitudinea asta masochistă care atrage toţi dobitocii".
10. Eroii mei din viaţa reală? Nu am avut vreodată aşa ceva, cel puţin nu o persoană anume. Trebuie să fiu cea mai bună variantă a mea, cred...
11. Eroinele din literatură? Nu pot să dezvălui. Devin iarăşi vulnerabilă. Şi nu mai vreau asta. Just like I said, mai sus... Încerc să mă abţin...
12. Partea cea mai fragilă din mine? Ca mai sus...
13. Ce mi-ar plăcea să primesc de ziua mea? Nimic (în mod) deosebit.
14. Sunetul care-mi place cel mai mult? Pfoa... Nu ştiu. Chiar nu am nici cea mai vagă idee...
15. Cuvântul favorit? Un "te iubesc" sincer? Deşi prefer să nu mi se spună, ci să mi se arate. :) Eu nu am mai spus asta de ani de zile... deşi poate am arătat.

--- > Leapşă culeasă de pe blogul lui dAImon. Mi s-a părut chiar super. :) Să o preia oricine crede că este interesant, nu o să nominalizez pe nimeni.

Crezi că poţi visa alături de mine acelaşi lucru?...

"Zurinka", cea mai nouă premieră de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara se bazează pe nişte basme şi legende rome. Păpuşile din cadrul spectacolului sunt absolut adorabile, iar păpuşarii care le-au dat viaţă au fost fantastici. Povestea de iubire dintre Gunjar şi Zurinka - superbă. Mi-au rămas întipărite în minte două replici din acest spectacol: Cine nu are inimă, cine nu iubeşte, nu poate visa. Iar întrebarea pusă de Zurinka lui Gunjar într-un moment dificil din viaţa lor mi s-a părut că exprimă chiar însăşi esenţa iubirii: Crezi că poţi să visezi, alături de mine, acelaşi lucru? - îl întreabă Zurinka pe Gunjar atunci când se culcă, în iarbă, pentru a scăpa, prin intermediul visului, de răul care îi urmărea. Minunat. Vă recomand din inimă spectacolul.

Fotbal II. Primul meci... unul de pe Dealul Florilor

Juca FC Baia Mare cu Jiul Petroşani, parcă. Eram în liceu şi nu mă interesa câtuşi de puţin fotbalul. Avusesem pe atunci un iubit din Baia Mare. Vineri după-masa după şcoală mă urcasem în tren şi am ajuns, după 8 ore, în Maramureş. Propunerea a venit subit: vii cu mine mâine la meci? Da, de ce nu, am spus. Îmi amintesc şi acum foarte bine cât de interesant mi s-a părut acolo. Erau o mulţime de bărbaţi care spărgeau seminţe, vorbeau mult, analizau jocul, strigau la jucători, era un haos dinacela deopotrivă naşpa şi deopotrivă fain, o atmosferă de sâmbătă dimineaţa pe stadionul unei echipa din liga a II-a sau a III-a... :) Pasiune adevărată, căci bine zic unii că adevăratele meciuri se joacă în diviziile inferioare, sau de ce nu, chiar în promoţie :) Acolo, banii contează (mai) puţin, pentru că nu sunt, iar oamenii urmăresc şi susţin echipa chiar dacă nu joacă în prima ligă sau nu se află pe primul loc... Ştiu că mi-a plăcut la meci, deşi am avut nevoie de ceva timp să mă dezmeticesc. Am pus două întrebări-cheie care i-au adus un zâmbet larg pe buze prietenului meu: Care sunt ai noştri, în ce culori joacă? Tipul ăla de ce tot aleargă acolo pe margine? (=tuşierul) :))) Ce să-i faci... Următorul meci la care am fost a fost meciul de promovare al UMT-ului în prima ligă. Super meci!!! Am mers la această confruntare condusă de patriotism local şi am trăit la intensitate maximă totul! Al treilea meci la care am asistat a fost un UTA-Baia Mare, unde mersesem, de data aceasta, să văd un bun amic care juca pe atunci la Baia Mare. Prietenele mele din Arad au refuzat să vină cu mine la stadion, aşa că m-am dus frumos, singurică, şi m-am aşezat undercover şi liniştită între arădeni. La Timişoara şi la Arad seminţele au fost, parcă, mai puţine. La Poli am mers mult mai târziu... nu ţin minte exact , dar cu siguranţă a fost în era AEK! :P To be continued...

Fotbal I. La Timişoara nu se discută, se iubeşte!

Acesta era fraza mea favorită acum câţiva ani. O bună perioadă am fost o fană înfocată a lui Poli. Nu exista meci să nu mă aflu şi eu pe gazon, să urmăresc meciul de la firul ierbii. Ok, avea legătura şi cu ceea ce făceam atunci, dar era mai mult decât atât... îmi plăcea, pur şi simplu, fotbalul. Deşi am admis deseori şi admit şi acum că m-a interesat prea puţin lupta dusă pentru minge... ceea ce m-a interesat pe mine era fenomenul din jurul fotbalului. Tot ceea ce se întâmpla în afara gazonului era extrem de interesant, îmi plăcea să respir jos aerul impegnat cu mirosul ierbii şi al fumigenelor... să urmăresc ceea ce se întâmpla în tribune, dar mai ales în peluză... în peluza sud!!! Zgomotul stadionului plin mi-a alimentat multă vreme pasiunea pentru fotbal, era tot ceea ce îmi plăcea să aud mai mult. Nu exista weekend fără fotbal, fără Poli! Poli se confunda la mine cu iubirea pentru Timişoara, era o chestie de patriotism local, de mândrie bănăţeană, iar tot ceea ce se mai întâmpla în jur era un plus care mă interesa teribil. Cum zicea cineva: Ce ar fi fotbalul fără suporteri? Doar 11 oameni care aleargă după o minge... Am multe amintiri de pe stadionul Dan Păltinişanu şi chiar şi din câteva deplasări. M-a plouat şi am fost udă leoarcă de multe ori, bătută de soare şi vânt, şi nimic, nicio pereche de pantofi distruşi sau blugi compromişi nu m-au putut face să renunţ! Rămâne memorabil pentru mine un meci împotriva FC Naţional după care am fost atât de supărată încât am plâns. Am sărit şi urlat de multe ori de bucurie, alături de băieţi, şi ţin minte şi acum primul meci din nocturnă!

Pasiunea pentru fotbal m-a dus la Belgrad şi la Budapesta la două meciuri interesante, Partizan - Real Madrid din Champions Leaque şi Ungaria - Brazilia amical! Ambele meciuri le-am savurat de la firul ierbii, având ocazia să îi văd live pe Beckham sau Ronaldo... Recunosc că pe stadionul grobarilor am simţit cum mă trec fiorii atunci când în faţa unui stadion plin s-a cântat imnul CL şi că mi-a plăcut organizarea fără cusur de la unguri. Nicăieri nu m-am simţit însă ca pe stadionul nostru, chiar în vremurile AEK... Deşi de vizitat am mai vizitat câteva.

Apoi totul s-a terminat brusc. Am dispărut şi de pe forumul oficial al lui Poli, unde eram o membră foarte activă, care participa la forum meeting-uri şi forum cup-uri, şi unde am luat chiar şi un premiu "forumista anului". Acum, fotbalul nu prea mai înseamnă nimic pentru mine. Nu mai urmăresc nici fenomenul din jurul lui. Din toată perioada aceasta au mai rămas: un fular, mii de poze şi o lucrare de diplomă despre galeria lui Poli, şi nu în ultimul rând, o mulţime de amintiri frumoase! (O să mai scriu despre asta şi o să mai pun şi poze.)

(Una din cele mai vechi poze din arhiva mea: Poli-Gloria Buzău, 2003)

Guns'n'roses: November rain... şi o întrebare-cheie

Că tot e noiembrie... Şi apropo de moarte... Iată o întrebare pusă de atâtea ori, de atâta lume, atâtor persoane... Totuşi, v-aţi pus vreodată această întrebare vouă înşivă: ce aţi face dacă aţi afla că veţi muri în, să zicem, câteva ore? Cu cine aţi vrea să petreceţi aceste ore? Ce aţi vrea să faceţi în aceste ore? Răspunsul va spune foarte multe... În cazul în care reuşiţi să găsiţi un răspuns...

Din seria idei bune şi... uitate. Casete audio vechi

Postarea asta este din seria acelor idei bune care îmi vin aşa, şi pe care le uit până apuc să scriu despre ele pe blog. Vroiam să scriu ceva despre casetele audio vechi. Nu demult am făcut curat în cutia cu amintiri - mă rog, nu există aşa ceva, "amintirile" îmi sunt înghesuite în lăzile de sub două fotolii din cameră... Acolo ţin(eam), printre altele, nişte casete audio vechi. Din moment ce în maşină nu am cd-player (şi nici nu intenţionez să îmi cumpăr), am zis să îmi mut unele dintre casete în maşină, să le mai ascult, dacă tot le-am păstrat. A fost o idee bună, căci am casetele în maşină de ceva vreme deja, şi pot spune că le-am şi ascultat. Sunt care mai de care mai faine! Am ceva oldies but goldies şi rock vechi (casete de-ale tatălui meu, de fapt), nişte pian (Richard Claydermann, de la mama probabil), nişte BUG Mafia, Paraziţii şi La Familia (casete din tinereţea mea), nişte Lepa Brena (doamne, încă mai ştiu textele!) şi cel mai delicios... pe unele casete audio ffff. vechi, pe care suntem înregistraţi eu şi fraţii mei, spunând poezii, cântând şi etc., pe la doar câţiva ani. Chestia faină e că aceste înregistrări cu noi sunt împrăştiate pe diverse casete, nu le găsesc atunci când vreau, ci apar aşa, din senin, în timp ce ascult ceva... :) Cu atât mai interesant. :) Chiar am ascultat casetele acestea vechi în maşină, şi mi s-au părut super... înregistrarea Richard Claydermann de exemplu este foarte naşpa deja, se aude aşa un zgomot de fond, care totuşi, culmea, este atât de super! Casete audio so vintage... Îmi face plăcere să le ascult...

Seninătate pe chip, strălucire în ochi... Un zâmbet

Chiar şi străinilor de pe stradă le sunt o prezenţă mai plăcută atunci când mi-e bine. Am o anume seninătate pe chip şi o anume strălucire în ochi, care mă fac să zâmbesc chiar şi pe stradă. Am observat de multă vreme că prin oraş toată lumea este bosumflată, serioasă, tristă. Nimeni nu zâmbeşte. Nu mă refer la vreun zâmbet idiot, ci aşa, la un zâmbet aproape insesizabil, dar care este, totuşi, acolo. Aşa ca zâmbetul meu. Atunci când seninătatea mi-e pe chip şi strălucirea mi-e în ochi, nici ploaia şi nici traficul nu mă enervează. (Oai ce-a mai plouat ieri!!! Fix când traversam oraşul din Maria în Mehala şi de pe Lugojului până în Ciarda Roşie.) Fredonez melodia de la radio în timp ce conduc şi îmi vin idei multe tot în timp ce conduc. Luni am plătit patru amenzi, ieri am mai luat una. Astăzi nu m-a mai amendat nimeni, păi nu-i frumoasă viaţa aşa? :)))

A két véglet között lenni pedig nem is érdekes...

Először meg kell járni a poklot ahhoz, hogy később egyáltalán fel tudjuk ismerni a mennyországot. Meg kell járni a poklot azért, hogy aztán a mennyország dolgainak örvendeni tudjunk. Hát egyáltalán tudnánk-e, mi az a jó, ha nem tudnánk, mi az a rossz? Egyáltalán örvendenénk-e a jónak, ha sose lett volna nekünk rossz? Tudnánk-e értékelni a jót, ha nem kínozott meg a rossz? Ha a jó csak úgy egyszerűen... ott van, ha nem szenvedtünk meg érte, talán nem is kell. A két véglet között lenni pedig, talán nem is érdekes.

Ez ismét Nagyálmos Ildikó verse: Emlékek nélkül

Emlékek nélkül, alig-veled,

talán sohasem láttalak,
de legbelül a vérerek
továbbítják a vágyakat,
s amikor reád gondolok,
kivirágzik a meggyfaág,
s a pázsit nászágyára hull
a bíbor, mélyvörös brokát.
Emlékek nélkül, alig-veled,
csak egyetlenegyszer láttalak,
és vadul, mint a vérebek
szétharaptad az ajkamat,
csupa hús volt, csupa vér,
szerettelek érte, nagyon,
elrejtenélek magamban,
meggyfaillatú ágyamon.
Emlékek nélkül, alig-veled,
álom és ábrándok között,
helyedet bennem megleled,
renyhe álarcom mögött,
alig ismerem mosolyod,
alig tudom a neved,
gyümölccsé érett a meggyvirág,
és én nem felejtelek.

Sunt euforică. Simt că plutesc. Povestea continuă!

Există oameni cu care reuşeşti să stabileşti o conexiune aparte imediat ce îi întâlneşti. De la chiar prima privire, prima strângere de mână sau prima vorbă. Sunt oameni speciali, pe care nu îi întâlneşti în fiecare zi, sau oricum nu prea des. Sunt oameni care te fascinează. Sunt oameni despre care ştii sigur, din primul moment, că vor avea un rol important în viaţa ta. Ziua de astăzi a început cât se poate de prost pentru mine: m-am trezit cu faţa la cearşaf, nu am reuşit să îmi aranjez părul aşa cum mi-am dorit, cei de la Telpark mi-au blocat roata de la maşină după ce am căutat o oră un locşor în care să opresc, plata pe care o aşteptam în bancă nu mi-a intrat nici astăzi, am întârziat la şedinţă în sensul că s-a şi terminat când am ajuns... cam toate au mers prost. Acum sunt cât se poate de fericită. Stările mele euforice sunt foarte puternice. Simt că plutesc. Povestea continuă.

Una dintre melodiile mele preferate este One - U2

Masajul. Una dintre cele mai mari plăceri trupeşti!

Cam de un an şi jumătate mă tot duc la masaj. Îmi fac abonamente peste abonamente, mai mult, uneori îmi iau şedinţe de două ore în loc de şedinţe de o oră. Asta de când am descoperit cât de mult ajută masajul, şi fizic şi psihic. Mi-am dat seama foarte repede că nu este o vrăjeală, chiar are un efect foarte bun asupra mea: nu mă mai durea spatele deloc, oricât aş fi stat la calculator sau oricât aş fi condus. Şi chiar stau mult pe scaun, şi de asemenea chiar conduc destul de mult! În ultima vreme n-am prea ajuns la masaj, şi de fapt, pot spune că DOAR ACUM îmi dau seama cât de bine îmi făcea. Săptămâna trecută m-a luat o durere de spate de numa', iar astăzi mă doare din nou de mor. Abia stau pe scaun, abia stau întinsă, same shit in every position. Chiar îmi radiază până în cap durerea asta. Aşadar, mâine la masaj cu mine, şi o să încerc să nu mai chiulesc! :)

Altă recomandare: anul trecut am făcut şi o şedinţă de masaj... cu miere. Am fost dată cu miere încălzită din cap până în picioare... de un bărbat :) Poate sună lipicios, dar nu este: mierea încălzită se ia dintr-un bol frumos de sticlă, ţi se unge toată pielea cu ea, şi până ajungi la faza în care se şterge de pe tine cu ajutorul unui prosop ud şi cald, pielea ţi-a absorbit cam toată mierea :) Nici vorbă să rămâi lipicioasă după aceea: eşti hidratată, catifelată şi miroşi super! Pentru aşa ceva, check out Salon Denise's de pe str. Pestalozzi (salonul se află în curtea în care se găseşte clubul Youtopia). Iar dacă nu vreţi să vă maseze un bărbat, puteţi alege să o facă o femeie, aşa că don't worry!

"I love you, you're perfect, now change"

Este titlul celui mai nou spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timişoara. Premiera a avut loc în această seară. Musicalul lui Joe DiPietro şi Jimmy Roberts a fost prezentat pentru prima dată la New York, iar acum a fost montat la Timişoara. Iată textul care face reclamă acestui spectacol: Doamnelor şi domnilor! Legaţi-vă centurile de siguranţă! Vom ateriza în abisurile cele mai profunde ale sufletului feminin şi masculin! Atenţie: nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţe, deocamdată e doar suprafaţa! Ceea ce se află dincolo de acestea, ceea ce este totdeauna nou şi necunoscut şi umple tot, este nebunul, ameţitul, înfocatul, încinsul, sălbaticul şi mârşavul extaz, farmecul...însăşi iubirea. Tot ceea ce aţi bănuit în secret, dar v-a fost frică să recunoaşteţi despre întâlniri, romantism, căsătorie, iubiţi, soţi, neveste, prieteni şi familie. Această celebrare a jocului împerechierii ne arată adevărurile şi miturile din spatele rebusului contemporan numit "relaţie". Acest revue hazliu aduce un omagiu celor care au iubit şi au pierdut, celor care au căzut în bot la uşa dragostei, celor care au îndrăznit să spună: "Bună, ce faci sâmbătă seara?". Mie spectacolul mi-a plăcut foarte mult, deşi musicalul nu se află printre genurile mele preferate. Este adevărat şi faptul că tema aleasă mi s-a părut foarte interesantă, iar cei patru actori care au interpretat rolurile din cadrul spectacolului sunt printre preferaţii mei. Vă recomand piesa. Următoarele reprezentaţii vor avea loc pe data de 27 noiembrie (ora 19) şi 30 noiembrie (ora 17). (Foto: Nagy József, Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timişoara)